Adevărul meu despre evoluția spirituală: între ego, divin și autenticitate

Ce înseamnă, de fapt, evoluția spirituală?

Mi se pare că, pe măsură ce devii mai conștient de cine ești, începi să uiți cine ai fost, de unde ai plecat și cum era „înainte”. Devine tot mai greu să te raportezi la cei care sunt încă acolo – în vechea ta versiune.

Dar poate că asta e un lucru bun. Poate că pur și simplu rezonezi cu oameni aflați în alte etape ale drumului. Sau poate că cei care au nevoie de tine își găsesc, firesc, drumul către tine.

De multe ori, oamenii care ajung la mine la clase sau terapii trec prin lucruri prin care am trecut și eu. Ca să-i pot înțelege, dar și ca să învăț de la ei. Cred că fiecare primește și are acces exact la uneltele și resursele de care are nevoie, în momentul potrivit.

Nu are sens să ne etalăm propriile unelte, să spunem că ale noastre sunt „mai bune”. Pentru cine? Pentru tine, poate. Dar nu pentru toți.

Spiritualitatea modernă și zgomotul din jurul ei

Cred că direcția în care a mers spiritualitatea și evoluția personală a devenit prea gălăgioasă, prea comercială.
Chiar și atunci când o practică îți este benefică, uneori nu mai ai încredere s-o alegi, tocmai pentru că pare parte dintr-un marketing spiritual.

Sunt atât de multe variante și combinații, încât își pierd din credibilitate și valoare.
Și mă întreb: ce s-a întâmplat cu dorința autentică de schimbare?

Atunci când toate soluțiile și tehnicile vin la tine și trag de tine, nu mai simți impulsul de a căuta. Crezi că ceilalți sau practicile vor face treaba pentru tine. Dar adevărul este că nimeni și nimic nu poate face pașii către cunoașterea de sine în locul tău.

E o muncă profund individuală. Necesită curaj să traversezi ceea ce ai evitat, să simți ce ai ascuns adânc în tine, să închizi cicluri lăsate deschise. Nu există scurtături, oricât de tentante ar părea.

Când alegem scurtături spirituale

Știu asta pentru că și eu le-am căutat.
Dar când folosești scurtături, nu integrezi complet experiențele. E ca și cum ai construi o casă fără anumite elemente: pare solidă, dar la primele furtuni apar crăpături și scurgeri.

Crezi că te-ai vindecat și, deodată, ceva te declanșează.
Izbucnești în plâns, în furie, în frustrare. Asta e lipsa integrării.

Lecțiile ego-ului: despre smerenie și mândrie

În ultima perioadă am avut mult de lucru cu ego-ul și încă lucrez la asta. 
Am observat în mine mândrie, încăpățânare, chiar și o formă de superioritate. Așa că am cerut să mi se arate unde și cum am de lucrat cu asta. 

Este provocator. Când îți este lovită mândria, e ca și cum ai primi palme peste față.
Apare furia, sentimentul de nedreptate, neacceptarea. Dar tocmai acolo e lecția. Este dureros să vezi ca ai înțeles greșit lucrurile, ca ai acționat din egoism, nu din generozitate cum te-ai mințit atâta timp. Nu ne place să nu avem dreptate, să greșim și să recunoaștem asta.

Mi-am dat seama că m-am ascuns în rolul de „profesor de yoga”, un rol care, fără să-mi dau seama, a hrănit mândria și mi-a încetinit evoluția.
Adevărul este că nu sunt profesor. Sunt practicantă.

Iar când practicanta nu-și mai face practica cu dorința sincera de evoluție, ci doar un ritual pe pilot automat, dar rămâne cu numele de profesor, apare stagnarea. Hrănim ego-ul, nu spiritul.

Ce fel de profesori suntem, dacă nu practicăm?

Atunci când ne bazăm doar pe cunoaștere teoretică, fără experiențe trăite, fără integrare a tehnicilor și practicilor, ne crește sentimentul de superioritate.
Dar la ce folosește să fim „profesori de yoga”, dacă nu suntem echilibrați și nu trăim ceea ce predăm?

Mult timp am pus predatul mai presus decât practica mea personală. Nu practicam pentru mine, pentru propria evoluție, ci motivata să fiu un profesor mai bun pentru ceilalți, să demonstez că pot, că sunt bună și am rezultate. 
Și am realizat că, deși împărtășirea este parte din chemarea mea, nu pot oferi cu adevărat dacă nu am de unde da autentic. Adevărata valoare nu vine din ce știi, ci din ceea ce trăiești și integrezi.

Cineva mi-a spus anul acesta că „nu poți fi profesor și student în același timp”. La început mi s-a părut o prostie. Dar acum înțeleg.

Predatul full-time îți ia timp și energie, iar practica personală rămâne în urmă. Ajungi să te bazezi pe practica din timpul claselor și spui că e suficient. Dar nu e. Să fii student și explorator spiritual implică mult timp, de introspecție, de observare și de practică. Înseamnă trăiri intense, momente de cădere și revelație, și uneori chiar sacrificii.
Dar doar acolo, în munca ta interioară, se naște adevărata înțelepciune.

Reîntoarcerea către mine

De câteva luni mi s-a reaprins dorința de a practica pentru mine. De a sta cu mine, de a mă observa, de a nu mă mai minți.

E inconfortabil, dar autentic. Toate emoțiile ascunse de-a lungul anilor trebuie trăite și eliberate.

Încă susțin clase și terapii, dar las oamenii să vină către mine.
Nu mai caut să conving pe nimeni de beneficiile practicii, fiecare ajunge la ea atunci când e pregătit.

Capcanele spirituale: roluri și titluri

Titlurile de profesor, specialist, ghid, maestru, pot deveni capcane ale ego-ului.
Ne pot separa de ceilalți și de Divinitate.

Adevărul este că toți suntem profesori și elevi în același timp. Fiecare e maestru în ceva.
Nimeni nu e superior nimănui. În ochii Divinității, suntem egali.

Despre Divinitate și adevărata practică

Cred că atunci când scoatem Divinitatea din practică, ego-ul preia controlul.
Cine predă atunci? Cine primește laudele?

Yoga nu poate fi separată de Divin.
Despre asta este întreaga practică, despre unificarea cu energia divină, cu Dumnezeu.

Cu cât relația cu Divinul devine mai puternică, cu atât ego-ul se diminuează.
Nu noi acționăm, ci Dumnezeu acționează prin noi. Noi doar oferim ocazia Divinului să se exprime prin ceea ce facem. Cine ne oferă inspirația, cuvintele, energia potrivită la clasă, dacă nu forța divină care curge prin noi?

Ego-ului îi e greu să accepte asta, că nu „eu” fac. Dar poate tocmai acolo începe adevărata evoluție.

Concluzie

Evoluția spirituală nu înseamnă perfecțiune sau puteri speciale. Înseamnă sinceritate, smerenie și curajul de a fi real. Să lași Divinul să curgă prin tine. Să renunți la „eu”. Să-ți amintești că nu ești nici profesor, nici discipol — ești doar o parte din întreg.